Acordul partilor privind alegerea instantei

∞O căsătorie de succes este un edificiu care trebuie să fie reclădit zi de zi∞

Acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres.

În cadrul procesului de divorț, părțile implicate – soțul și soția – pot conveni asupra alegerii instanței competente să soluționeze litigiul, în baza principiului autonomiei de voință.

Deși competența teritorială este stabilită de lege:

  • Codul de procedură civilă din România permite derogări prin acordul părților în anumite condiții, cum ar fi convenirea asupra instanței de la ultimul domiciliu comun sau a instanței de la domiciliul unuia dintre soți,
  • acest acord trebuie să fie clar exprimat, printr-un document scris, semnat de ambii soți, și poate accelera procesul judiciar, evitând conflictele legate de jurisdicție.
Acordul părților poate prezenta avantaje majore, cum ar fi:
  • reducerea costurilor procesului și
  • simplificarea procedurilor juridice.

Totuși, în lipsa unui acord sau în situațiile în care există copii minori sau alte chestiuni care complică procesul, instanța competentă va fi stabilită conform legii.

Acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care ar urma să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României trebuie să respecte condiţiile de formă ale unei convenţii.

Actul juridic civil

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. 

Elementele definitorii ale actului juridic civil sunt:
  • prezenţa unei manifestări de voinţă care să provină de la un subiect de drept civil (persoană fizică sau persoană juridică)
  • manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile

Această trăsătură diferenţiază actul juridic civil faţă de faptul juridic civil. Faptul juridic este săvârşit fără intenţia de a se produce efecte juridice, efecte ce se produc însă, în puterea legii.

  • efectele juridice urmărite la manifestarea voinţei pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret. Prin această trăsătură, actul juridic civil este deosebit faţă de actele juridice din alte ramuri de drept.

Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.

Divorțul

Divorțul poate avea loc:
  1. prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
  2. din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
  3. la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
  4. la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
 Divorțul poate fi pronunţat:
  • pe cale judiciară
  • pe cale administrativă
  • prin procedură notarială
Divorţul pe cale judiciară se poate pronunţa prin acordul soţilor poate fi pronunţat :
  • indiferent de durata căsătoriei şi
  • indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie

Divorțul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie. Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

Este necesar ca acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea privind divorţul să fie exprimat expres:
  • fie în formă scrisă, anterior învestirii instanţei, din cuprinsul convenţiei
  • fie verbal în faţa instanţei, din susţinerile formulate oral în faţa instanţei de judecată

Prin acord se înţelege manifestarea de voinţă a două sau mai multor persoane exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice.

 Exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul prezintă o relevanţă juridică deosebită, întrucât numai în prezenţa acestuia poate fi vorba despre existenţa consimţământului.

 Consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic, fiind voinţa declarată, elementul extern al voinţei juridice.

Manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată. Manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legea prevede în mod expres acest lucru.

Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

 Acordul de voinţe la care face referire art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă este, în esenţă, un contract în sensul art. 1.166 din Codul civil.

Conform art. 1240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficienţă şi consimţământului exprimat în mod tacit, însă numai dacă comportamentul în care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificaţie conform legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor.

Art. 1.240 din Codul civil  

(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.

(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

Au fost considerate modalităţi de manifestare în mod tacit a consimţământului soţului pârât la alegerea instanţei sesizate de către soţul reclamant:

  • neinvocarea prin întâmpinare, a excepţiei necompetenţei teritoriale,
  • introducerea cererii reconvenţionale de către soţul pârât-reclamant la instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată
  • menţiunea inserată în contractul de mandat, dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional, referitoare la indicarea instanţei

Divorțul – Procedura de soluţionare

Din punct de vedere legal, neinvocarea de către pârât a excepţiei necompetenţei teritoriale, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe  este sancţionată, în condiţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu decăderea, dacă legea nu dispune altfel.

Neinvocarea de către pârât a excepţiei de necompetenţă de ordine privată nu echivalează cu o prorogare voluntară tacită de competenţă, deoarece faptul că instanţa necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţia, nu al unui acord tacit.

Prin urmare, nu poate fi asimilată unui comportament care, potrivit legii, ar avea semnificaţia unui acord tacit neexercitarea în termenul prevăzut de lege a dreptului de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

În art. 1067 alin. (2) din Codul de procedură civilă este prevăzut un caz de prorogare voluntară de competenţă în favoarea instanţei române pentru ipoteza în care:

  • pârâtul se prezintă în faţa instanţei române şi
  • apărări în fond,
  • dar nu invocă excepţia necompetenţei, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe

Conform art. 1240 alin. (2) din Codul civil, neinvocarea excepţiei privitoare la competenţă valorează acord tacit. Simpla neinvocare a excepţiei nu ar valora acord tacit în lipsa dispoziţiei art. 1067 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Cererea de divorţ formulată de pârât trebuie introdusă la instanţa la care se judecă cererea principală, neexistând un drept de opţiune al pârâtului sub acest aspect.

Menţiunea inserată în contractul de mandat dat de soţul pârât reprezentantului său convenţional, pentru determinarea limitelor mandatului se indică dosarul şi instanţa pe rolul căreia acesta a fost înregistrat.

Acordul tacit al pârâtului privind divorțul:

  • există cînd menţionează o judecătorie anume la care ar urma să fie reprezentat, menţiune trecută în contractul de mandat dat în vederea introducerii cererii de divorţ de soţul reclamant, care nu locuieşte în România,
  • nu există când pârâtul dă mandat spre a fi reprezentat în faţa instanţei la care a fost chemat în judecată

Manifestarea de voinţă a părţilor cu privire la alegerea unei anumite instanţe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în:

  • neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât, prin întâmpinare,
  • învestirea aceleiaşi instanţe de către pârât cu soluţionarea cererii reconvenţionale
  • exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional.

Interpretarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă este în sensul că acordul părţilor în vederea alegerii instanţei competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres.

Art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie o normă de competenţă specială care este de strictă interpretare:
  • nu este permisă aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a căsătoriei),
  • interpretarea ei trebuie făcută restrictiv

În considerarea caracterului strict personal al procesului de divorţ în ansamblul său, s-a impus adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care:

  • dă expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ
  • dă expresie particularităţii art. 26 din Constituţie referitor la viaţa intimă, familială şi privată

Nu este acord tacit al pârâtului dacă nu s-a opus expres, deoarece art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă implică o acţiune a fiecăreia dintre părţi:

  • în sensul manifestării acordului,
  • nu în scopul de a se opune expres

Conform art. 224 din Codul de procedură civilă instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.

Chestiunea competenţei trebuie lămurită chiar la primul termen la care părţile sunt legal citate. În mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuţia părţilor, fiind acordat un termen în acest scop.

Acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.

În concluzie, acordul părților pentru alegerea instanței în caz de divorț este un mecanism legal care poate aduce flexibilitate și eficiență procesului, însă trebuie utilizat cu atenție pentru a respecta toate cerințele legale.

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.