Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie intervine atunci când o persoană produce un prejudiciu altuia printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, fiind obligată, potrivit art. 1357 Cod civil, să repare integral dauna cauzată. Aceasta se angajează numai dacă sunt întrunite cumulativ patru condiții: existența prejudiciului, caracterul ilicit al faptei, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția autorului, indiferent dacă aceasta se manifestă și sub forma culpei simple.

Raspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

este reglementată prin dispoziţiile art.1357 Cod civil prevăzând că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. Această răspundere, denumită şi răspundere directă, este una dintre variantele răspunderii civile delictuale.

Ce este răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie constă în obligația unei persoane de a răspunde pentru acțiunile sau omisiunile sale care cauzează un prejudiciu altora. Această formă de răspundere derivă din încălcarea principiului de a nu provoca vătămare nimănui.

Raspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este supusă reglementărilor generale, alături de:

• răspunderea pentru fapta altuia şi
• răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.

Temeiul juridic – art. 1349 și art. 1357 Cod civil

Art. 1349 Cod civil 

• (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
• (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
• (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
• (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.

• Conform dispoziţiilor art.1349 Codul civil, orice persoană (deci orice persoană fizică sau persoană juridică) are îndatorirea:
  • să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi
  • să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Persoana răspunzătoare poate fi orice subiect de drept care violează prin conduita sa (aspectul moral) o obligaţie de natură legală ori cutumiară de a nu aduce atingere altei persoane.
Generalitatea reglementării rezultă şi din obligaţia de a nu prejudicia în niciun mod, indiferent de natura prejudiciului, drepturile şi interesele legitime ale altei persoane, deci orice drepturi recunoscute de lege şi orice interese legitime la care jurisprudenţa a adăugat şi simplele interese.

Referitor la conduita prejudiciabilă, acţiunea sau inacţiunea, definiţia legală nu face nicio precizare dacă este voluntară sau involuntară. În acelaşi sens, conduita persoanei răspunzătoare nu poate fi decât un fapt juridic, în opoziţie cu un act juridic.
Obligaţia autorului faptului juridic ilicit cauzator de prejudiciu are în mod necesar cealaltă parte a raportului juridic de obligaţie astfel născut, victima sau creditorul.

Persoana care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Raspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este:

• o răspundere directă, fiind o răspundere chiar a persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită şi
• o răspundere subiectivă, fiind vorba de persoane răspunzătoare, dar şi de temeiul acesteia, având în vedere greşeala comisă, respectiv vinovăţia sau culpa.

Conform prevederilor art. 1349, alin. (1) Cod civil, obligaţia celui care a cauzat prejudiciul de a-l repara nu este prevăzută expres. În alin. (2) al aceluiaşi articol, se precizează răspunderea şi obligaţia de reparare a „tuturor prejudiciilor cauzate” şi de către minorul care a acţionat cu discernământ, aşadar, implicit pentru persoanele majore sau persoanele juridice.

Art. 1349, alin. (3) Cod civil reglementează, în principiu, obligaţia persoanei desemnate de lege de a repara prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile sau animalele aflate sub paza sa ori de ruina edificiului (art. 1372–1378).
Art. 1349, alin. (4) Cod civil menţionează în cadrul răspunderii delictuale răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, care se stabileşte prin lege specială, astfel că în măsura în care dispoziţiile legii speciale nu sunt suficiente, se completează şi se aplică dispoziţiile privind răspunderea delictuală din Codul civil, acesta fiind dreptul comun.

Capacitatea delictuală

Pentru răspunderea delictuală, persoana trebuie:

• să aibă discernământ şi
• să nesocotească îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun

Capacitatea delictuală este discernământul sau capacitatea persoanei de a discerne şi de a-şi reprezenta moralitatea sau lipsa moralității conduitei sale înainte şi după înfăptuirea actelor sale şi consecinţele acestora.

Existenţa capacităţii delictuale:

• este o condiţie determinantă a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
• trebuie stabilită înainte de a se face proba vinovăţiei
• trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu pentru ca acesta să fie imputat. Numai o persoană raţională răspunde de faptele săvârşite cu vinovăţie, fiind obligată să suporte consecinţele, să repare paguba.

Problema capacităţii delictuale se pune cu privire:

• la minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
• la persoana pusă sub interdicţie judecătorească

Persoanele aflate în stare de „tulburare a minţii”

• nu răspund de săvârșirea faptei ilicite prejudiciabile
• chiar numai vremelnic, s-au aflat într-o stare de „tulburare a minţii” care i-au pus în situaţia de a nu-şi dea seama de urmările faptelor sale.

Sunt răspunzător de cauzarea prejudiciului, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi prin:

• beţia provocată de alcool,
• stupefiante sau
• alte substanţe.

Persoana aflată în starea de tulburare vremelnică a minţii, pentru a fi exonerată de raspunderea trebuie să facă dovada acestei stări care a determinat lipsa discernământului.

Când starea de tulburare vremelnică a minţii a fost datorată chiar autorului faptei prejudiciabile, victima trebuie să facă această dovadă pentru ca:

• autorul faptei să răspundă şi
• autorul faptei să fie obligat la repararea prejudiciului.

 Art.1366 Cod civil

„Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu dispune de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei”.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ în momentul săvârşirii faptei.

Condițiile răspunderii civile delictuale

Pentru a angaja raspunderea delictuală este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii:

• existenţa unui prejudiciu – să existe un prejudiciu, adică o suferință sau o pagubă care afectează drepturile sau interesele legitime ale unei persoane; 
• comiterea unei fapte ilicite – fapta săvârșită să fie contrară legii, fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune, care încalcă îndatoririle legale sau de regulă;
• legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi consecinţele dăunătoare produse – să existe o legătură directă de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit;
• vinovăţia făptuitorului – fapta ilicită să fie comisă cu vinovăție din partea făptuitorului, care poate fi intenție sau culpă. 

I. Existenţa unui prejudiciu

În esenţă, raspunderea civilă delictuală este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane.

Angajarea răspunderii delictuale în toate cazurile prevăzute de Codul civil sau în legile speciale, şi anume pentru atingerile aduse „drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane”, această atingere îmbracă forma:

• unei daune ori a unui prejudiciu suferit de orice persoană fizică sau persoană juridică,
• lezarea unor interese legitime personale, a unor interese colective sau chiar umanităţii,
• fără a mai adăuga atingerile aduse mediului însuşi.
  • Atingerea unui drept sau a unui interes este cerinţa pe care trebuie să o îndeplinească un prejudiciu pentru a fi reparat, ceea ce ar fi:
    • în concepţia tradiţională, vătămarea unui drept subiectiv dobândit sau,
    • într-o altă formulare, a unui interes juridic ocrotit, adică vătămarea trebuie să atingă tot un drept subiectiv.

Nu se poate presupune că un simplu interes nu ar fi ocrotit, ci că certitudinea daunei rezultate din păgubirea unui simplu interes este mai greu de dovedit, însă o asemenea dovadă nu este imposibilă.

Prejudiciul este condiţia obiectivă în absenţa căreia nu se poate stabili obligaţia de reparare în sarcina persoanei responsabile.

Prejudiciul trebuie să fie sigur atât în privinţa existenţei cât şi a posibilităţii de evaluare. Posibilitatea de evaluare este legată de stabilirea certitudinii prejudiciului viitor.

Condiţia existenţei prejudiciului este o constantă a răspunderii civile. Fără existenţa unui prejudiciu, chiar săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie nu poate să atragă răspunderea civilă, care are o funcţie reparatorie. Poate fi angajată răspunderea contravenţională sau răspunderea penală dacă există o prevedere legală în acest sens.

Existenţa delictului civil presupune în mod necesar existenţa unui prejudiciu, deoarece fără pagubă nu poate lua naştere obligaţia de despăgubire. Simpla atingere a unui drept al unei persoane sau a interesului ei, oricât ar fi acesta de legitim, nu îndreptăţeşte naşterea dreptului la reparaţie, dacă printr-o asemenea atingere niciun prejudiciu nu a fost pricinuit.

Prejudiciile pot fi:

• prejudicii patrimoniale
• prejudicii extrapatrimoniale (daune morale),
• prejudicii corporale.

Prejudiciul corporal inclus iniţial în categoria prejudiciului patrimonial a dobândit autonomie şi elemente definitorii. O atingere a integrităţii fizice, a integrităţii corpului uman nu aduc numai prejudicii patrimoniale, ci şi morale odată cu pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă, ceea ce cerea o reparaţie unitară.

Dauna corporală constă în:

• existenţa unei invalidităţi care antrenează o incapacitate,
• o atingere a sănătăţii fizice sau psihice, de fapt,
• o incapacitate funcţională.

Invaliditatea, adică dauna, antrenează un prejudiciu  suferit de persoană (victima) în eul său, în corpul său sau în spiritul său care a fost alterat.

II. Fapta ilicită

Fapta ilicită este element obiectiv pentru raspunderea delictuală și reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane, sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu.

Art.1357 alin.(1) Cod civil prevede expres ca o condiţie a răspunderii subiective ca prejudiciul să fie cauzat „printr-o faptă ilicită”. Fapta ilicită, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, nu poate aparţine altei persoane decât autorului prejudiciului.

Fapta ilicită:

• se caracterizează printr-o existenţă materială, obiectivă;
• este o materializare a voinţei omului exteriorizată printr-o conduită,
• este contrară ordinii de drept şi a ordinii sociale.

Caz special

Abuzul de drept este exercitarea unui drept subiectiv în mod excesiv şi nerezonabil, fapt contrar bunei conduit. O astfel de exercitare devine un fapt ilicit. Este necesar a fi probată de către victimă intenţia de a dăuna din partea titularului dreptului subiectiv exercitat abuziv.

III.  Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

• Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu:
  • este o condiţie esenţială de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale,
  • contribuie la identificarea persoanei responsabile care a cauzat alteia un prejudiciu.
• Exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs şi faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect.

Existenţa raportului de cauzalitate este o condiţie generală, indiferent:

• dacă răspunderea civilă este delictuală sau contractuală,
• dacă este o răspundere civilă delictuală subiectivă sau obiectivă

Fără a exista raportul de cauzalitate nu poate exista răspundere civilă. Stabilirea raportului de cauzalitate este relativ uşor de realizat între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat. Sunt şi situaţii în care legătura cauzală între faptul prejudiciabil şi daună este mai extinsă.

Numai prejudiciul direct ce ar putea fi reparat este singurul dependent de legătura de la cauză la efect al actului ilicit imputat persoanei responsabile, acesta fiind faptul generator. Cauzalitatea trebuie probate.

IV.  Vinovăţia făptuitorului

Vinovăţia este latura  subiectivă a răspunderii delictuale. În Codul civil este adoptat termenul de „vinovăţie” ca termen general care înlocuieşte termenul de „culpă” sau „greşeală”, condiţia subiectivă a răspunderii civile. Spre deosebire de elementele obiective care condiţionează răspunderea civilă, aceasta este condiţionată, în condiţiile legii şi de un element subiectiv vinovăţia.

Cod civil consacră două forme posibile ale vinovăţiei – intenţia şi culpa.

Intenţia poate fi:

• directă când autorul prevede rezultatele faptei sale şi doreşte ca acestea să se producă
• indirectă când autorul nu doreşte rezultatul faptei dar acceptă rezultatul acesteia.

Culpa:

• trebuie probată de victimă, fiind îndeplinită condiţia cerută pentru a angaja raspunderea civilă;
• formele culpei, uşoară sau gravă, nu au nicio relevanţă pentru raspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile;
• reparaţia, ca regulă generală, trebuind să fie integrală.

• Culpa gravă:
  • acţiunea nu este deliberate;
  • poate fi asimilată cu intenţia, deoarece o asemenea greşeală nu ar fi putut fi săvârşită „nici de omul cel mai mărginit”, ascunzând în realitate intenţia maliţioasă.
• Culpa uşoară este imprudenţa sau neglijenţa, evitarea cauzării prejudiciului putându-se face cu o diligenţă medie.
• Culpa foarte uşoară este aceea care ar putea fi evitată doar cu un grad sporit de diligenţă.

Vinovăţia are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancţionării sale, prin angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei. În stabilirea condiţiilor răspunderii, pe lângă existenţa prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, este și condiţia săvârşirii acesteia cu vinovăţie. 

Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai mică culpă, adică în aceleaşi condiţii în care răspunde pentru săvârşirea faptului cu vinovăţie.

Criteriile speciale de apreciere a vinovăţiei

• Art. 1358 Cod civil Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei
  • Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Primul criteriu în stabilirea vinovăţiei are în vedere un element concret:

• împrejurările, în special externe, în care s-a produs prejudicial;
• este o situaţie de fapt, adică de condiţiile concrete.

• Condiţiile concrete pentru stabilirea vinovăției sunt:
  • condiţiile naturale, furtună, ploaie torenţială, întuneric
  • manifestări sociale (proteste, galerii de suporteri agitate etc.) care să altereze acţiunea autorului prejudiciului, indiferent de calităţile morale şi civice ale acestuia.

Al doilea criteriu în stabilirea vinovăţiei are în vedere:

• profesionalismul autorului faptei ilicite şi
• abilităţile autorului în desfăşurarea activităţilor profesionale, ceea ce conduce la o apreciere mai severă a vinovăţiei acestuia

• Gradul de vinovăţie al autorului faptului prejudiciabil poate:
  • să determine cotitatea obligaţiei de reparare a prejudiciului sau
  • să conducă la exonerarea acestuia pentru cazul fortuit.

Este situaţia aplicării primului criteriu pentru aprecierea vinovăţiei. În materie contractuală, repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de către una dintre părţile contractate trebuie reparat de debitorul obligaţiei neexecutate, indiferent dacă aceasta se datorează unei atitudini intenţionate sau culpabile.

Vinovăţia comună

• Vinovăţia comună priveşte contribuţia victimei sau a unei persoane:
  • ca acţiune intenţionată sau din culpă,
  • la mărimea prejudiciului sau
  • la înlăturarea posibilităţii evitării acestuia.

Este vorba de fapte ilicite ale acestor persoane săvârşite cu vinovăţie sau din culpă. Victima sau terţul sunt coautori ai faptei prejudiciabile. Principalul autor al faptei prejudiciabile este ţinut să repare prejudiciul cauzat numai pentru partea pe care în mod direct a pricinuit-o.

Autorul sau autorii faptei ilicite nu ar putea răspunde solidar în cazul imposibilităţii identificării lor, deoarece:

• este vorba de identificarea contribuţiei fiecăruia la cauzarea prejudiciului,
• nu poate fi condamnat, chiar din dispoziţiile legii, cel care nu a contribuit deloc la cauzarea prejudiciului.

Art. 1352 Cod civil – fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit.

• Aceeaşi regulă se aplică şi atunci când prejudiciul nu este cauzat numai de autorul faptei prejudiciabile, ci şi prin:
  • cazul fortuit sau a forţei majore,
  • fapta terţului pentru care autorul nu este ţinut să răspundă.

Importanța vinovăției 

• Legiuitorul stipulează că autorul prejudiciului răspunde chiar și pentru cea mai ușoară formă de culpă, adică o neglijență sau imprudență pe care nicio persoană normală nu ar fi manifestat-o.
• Pentru aprecierea culpei, se vor ține cont de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, care sunt străine de persoana autorului, și, eventual, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi, conform articolului 1358 din Codul Civil.

Proba vinovăţiei

Proba vinovăţiei cade în sarcina victimei şi, ca orice situaţie de fapt, se poate face cu orice mijloace de probă.

Culpa, a doua formă a vinovăţiei, trebuie probată de victimă, fiind îndeplinită condiţia cerută pentru angajarea răspunderii civile. Formele pe care le îmbracă culpa, uşoară sau gravă, nu au nicio relevanţă pentru răspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile, reparaţia, ca regulă generală, trebuind să fie integrală.

Răspunderea solidară

Autorul sau autorii faptei ilicite nu ar putea răspunde solidar în cazul imposibilităţii identificării lor, deoarece:

• trebuie identificată contribuţia fiecăruia la cauzarea prejudiciului,
• nu poate fi condamnat cel care nu a contribuit deloc la cauzarea prejudiciului.

Răspunde solidar cu autorul faptei:

• cel care a îndemnat sau determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu ori
• cel care l-a ajută pe altul, în orice fel, să pricinuiască un prejudiciu
• cel care cu bună ştiinţă a tăinuit bunurile ce proveneau dintr-o faptă ilicită
• cel care a tras foloase din prejudicierea altuia

În toate cazurile enumerate în art.1369 Cod civil, lipseşte raportul de cauzalitate între respectivele fapte imputabile şi prejudiciul pentru care ar trebui să răspundă solidar cu autorul acestuia. Legătura de cauzalitate trebuie să fie certă şi direct.

Tot astfel, răspunderea proprietarului care cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate. În acest caz, instanţa de judecată îl poate condamna la despăgubiri, din motive de echitate, în folosul celui vătămat şi dacă este posibil la restabilirea situaţiei anterioare (art. 630 Cod civil).

Exemple de răspundere civilă delictuală

• distrugerea bunului altuia
• accident provocat prin neglijență
• defăimarea unei persoane
• prejudiciu produs printr-o faptă ilegală

Abuzul de incredere infractiune contra patrimoniului