Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie

Raspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată prin dispoziţiile art.1357 Cod civil prevăzând că “cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. Această răspundere, denumită şi răspundere directă, este una dintre variantele răspunderii civile delictuale.

Raspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este supusă reglementărilor generale, alături de:

• răspunderea pentru fapta altuia şi
• răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.

Art. 1349 Cod civil 

• (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
• (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
• (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
• (4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.

Conform dispoziţiilor art.1349 Codul civil, orice persoană are îndatorirea:

• să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi
• să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Persoana care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Raspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este:

• o răspundere directă, fiind o răspundere chiar a persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită şi
• o răspundere subiectivă, fiind vorba de persoane răspunzătoare, dar şi de temeiul acesteia, având în vedere greşeala comisă, respectiv vinovăţia sau culpa.

Capacitatea delictuală

Pentru raspunderea delictuală, persoana trebuie:

• să aibă discernământ şi
• să nesocotească îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun

Capacitatea delictuală este discernământul sau capacitatea persoanei de a discerne şi de a-şi reprezenta moralitatea sau lipsa moralității conduitei sale înainte şi după înfăptuirea actelor sale şi consecinţele acestora.

Existenţa capacităţii delictuale:

• este o condiţie determinantă a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
• trebuie stabilită înainte de a se face proba vinovăţiei
• trebuie să fie concomitentă cu fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu pentru ca acesta să fie imputat. Numai o persoană raţională răspunde de faptele săvârşite cu vinovăţie, fiind obligată să suporte consecinţele, să repare paguba.

 Problema capacităţii delictuale se pune cu privire:

• la minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
• la persoana pusă sub interdicţie judecătorească

Persoanele aflate în stare de „tulburare a minţii”

• nu răspund de săvârșirea faptei ilicite prejudiciabile
• chiar numai vremelnic, s-au aflat într-o stare de „tulburare a minţii” care i-au pus în situaţia de a nu-şi dea seama de urmările faptelor sale.

Sunt răspunzător de cauzarea prejudiciului, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi prin:

• beţia provocată de alcool,
• stupefiante sau
• alte substanţe.

Persoana aflată în starea de tulburare vremelnică a minţii, pentru a fi exonerată de raspunderea trebuie să facă dovada acestei stări care a determinat lipsa discernământului.

Când starea de tulburare vremelnică a minţii a fost datorată chiar autorului faptei prejudiciabile, victima trebuie să facă această dovadă pentru ca:

• autorul faptei să răspundă şi
• autorul faptei să fie obligat la repararea prejudiciului.

   Art.1366 Cod civil:

„Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu dispune de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei”.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ în momentul săvârşirii faptei.

Pentru a angaja raspunderea delictuală este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiţii:

• existenţa unui prejudiciu,
• comiterea unei fapte ilicite,
• legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi consecinţele dăunătoare produse,
• vinovăţia făptuitorului.

I. Existenţa unui prejudiciu

În esenţă, raspunderea civilă delictuală este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este condiţia obiectivă în absenţa căreia nu se poate stabili obligaţia de reparare în sarcina persoanei responsabile. Prejudiciul trebuie să fie sigur atât în privinţa existenţei cât şi a posibilităţii de evaluare. Posibilitatea de evaluare este legată de stabilirea certitudinii prejudiciului viitor.

Condiţia existenţei prejudiciului este o constantă a răspunderii civile. Fără existenţa unui prejudiciu, chiar săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie nu poate să atragă răspunderea civilă, care are o funcţie reparatorie. Poate fi angajată răspunderea contravenţională sau răspunderea penală dacă există o prevedere legală în acest sens.

Existenţa delictului civil presupune în mod necesar existenţa unui prejudiciu, deoarece fără pagubă nu poate lua naştere obligaţia de despăgubire. Simpla atingere a unui drept al unei persoane sau a interesului ei, oricât ar fi acesta de legitim, nu îndreptăţeşte naşterea dreptului la reparaţie, dacă printr-o asemenea atingere niciun prejudiciu nu a fost pricinuit.

   Prejudiciile pot fi:

• prejudicii patrimoniale
• prejudicii extrapatrimoniale (daune morale),
• prejudicii corporale.

  Prejudiciul corporal inclus iniţial în categoria prejudiciului patrimonial a dobândit autonomie şi elemente definitorii. O atingere a integrităţii fizice, a integrităţii corpului uman nu aduc numai prejudicii patrimoniale, ci şi morale odată cu pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă, ceea ce cerea o reparaţie unitară.

 Dauna corporală constă în:

• existenţa unei invalidităţi care antrenează o incapacitate,
• o atingere a sănătăţii fizice sau psihice, de fapt,
• o incapacitate funcţională.

Invaliditatea, adică dauna, antrenează un prejudiciu  suferit de persoană (victima) în eul său, în corpul său sau în spiritul său care a fost alterat.

II. Fapta ilicită

Fapta ilicită este element obiectiv pentru raspunderea delictuală și reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane, sau intereselor lor legitime de natură a le cauza un prejudiciu.

Art.1357 alin.(1) Cod civil prevede expres ca o condiţie a răspunderii subiective ca prejudiciul să fie cauzat „printr-o faptă ilicită”. Fapta ilicită, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, nu poate aparţine altei persoane decât autorului prejudiciului.

Fapta ilicită:

• se caracterizează printr-o existenţă materială, obiectivă;
• este o materializare a voinţei omului exteriorizată printr-o conduită,
• este contrară ordinii de drept şi a ordinii sociale.

Art. 1349 alin.(1) Cod civil

„Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

Caz special

Abuzul de drept este exercitarea unui drept subiectiv în mod excesiv şi nerezonabil, fapt contrar bunei conduit. O astfel de exercitare devine un fapt ilicit. Este necesar a fi probată de către victimă intenţia de a dăuna din partea titularului dreptului subiectiv exercitat abuziv.

III.  Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu:

• este o condiţie esenţială de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale,
• contribuie la identificarea persoanei responsabile care a cauzat alteia un prejudiciu.

Exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs şi faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect.

Existenţa raportului de cauzalitate este o condiţie generală, indiferent:

• dacă răspunderea civilă este delictuală sau contractuală,
• dacă este o răspundere civilă delictuală subiectivă sau obiectivă

Fără a exista raportul de cauzalitate nu poate exista răspundere civilă. Stabilirea raportului de cauzalitate este relativ uşor de realizat între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat. Sunt şi situaţii în care legătura cauzală între faptul prejudiciabil şi daună este mai extinsă.

Numai prejudiciul direct ce ar putea fi reparat este singurul dependent de legătura de la cauză la efect al actului ilicit imputat persoanei responsabile, acesta fiind faptul generator. Cauzalitatea trebuie probate.

IV.  Vinovăţia făptuitorului

Vinovăţia este latura  subiectivă a răspunderii delictuale. În Codul civil este adoptat termenul de „vinovăţie” ca termen general care înlocuieşte termenul de „culpă” sau „greşeală”, condiţia subiectivă a răspunderii civile. Spre deosebire de elementele obiective care condiţionează răspunderea civilă, aceasta este condiţionată, în condiţiile legii şi de un element subiectiv vinovăţia.

Cod civil consacră două forme posibile ale vinovăţiei – intenţia şi culpa.

Intenţia poate fi:

• directă -când autorul prevede rezultatele faptei sale şi doreşte ca acestea să se producă
• indirectă- când autorul nu doreşte rezultatul faptei dar acceptă rezultatul acesteia.

Culpa:

• trebuie probată de victimă, fiind îndeplinită condiţia cerută pentru a angaja raspunderea civilă;
• formele culpei, uşoară sau gravă, nu au nicio relevanţă pentru raspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile;
• reparaţia, ca regulă generală, trebuind să fie integrală.

Culpa gravă:

• acţiunea nu este deliberate;
• poate fi asimilată cu intenţia, deoarece o asemenea greşeală nu ar fi putut fi săvârşită „nici de omul cel mai mărginit”, ascunzând în realitate intenţia maliţioasă.

Culpa uşoară este imprudenţa sau neglijenţa, evitarea cauzării prejudiciului putându-se face cu o diligenţă medie.

Culpa foarte uşoară este aceea care ar putea fi evitată doar cu un grad sporit de diligenţă.

Vinovăţia are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancţionării sale, prin angajarea obligaţiei de despăgubire a victimei. În stabilirea condiţiilor răspunderii, pe lângă existenţa prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, este și condiţia săvârşirii acesteia cu vinovăţie. 

Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai mică culpă, adică în aceleaşi condiţii în care răspunde pentru săvârşirea faptului cu vinovăţie.

Criteriile speciale de apreciere a vinovăţiei

Art. 1358 Cod civil Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei

Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Primul criteriu în stabilirea vinovăţiei are în vedere un element concret:

• împrejurările, în special externe, în care s-a produs prejudicial;
• este o situaţie de fapt, adică de condiţiile concrete.

Condiţiile concrete pentru stabilirea vinovăției sunt:

• condiţiile naturale, furtună, ploaie torenţială, întuneric
• manifestări sociale (proteste, galerii de suporteri agitate etc.) care să altereze acţiunea autorului prejudiciului, indiferent de calităţile morale şi civice ale acestuia.

Al doilea criteriu în stabilirea vinovăţiei are în vedere:

• profesionalismul autorului faptei ilicite şi
• abilităţile autorului în desfăşurarea activităţilor profesionale, ceea ce conduce la o apreciere mai severă a vinovăţiei acestuia

Gradul de vinovăţie al autorului faptului prejudiciabil poate:

• să determine cotitatea obligaţiei de reparare a prejudiciului sau
• să conducă la exonerarea acestuia pentru cazul fortuit.

Este situaţia aplicării primului criteriu pentru aprecierea vinovăţiei. În materie contractuală, repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de către una dintre părţile contractate trebuie reparat de debitorul obligaţiei neexecutate, indiferent dacă aceasta se datorează unei atitudini intenţionate sau culpabile.

Vinovăţia comună

Vinovăţia comună priveşte contribuţia victimei sau a unei persoane:

• ca acţiune intenţionată sau din culpă,
• la mărimea prejudiciului sau
• la înlăturarea posibilităţii evitării acestuia.

Este vorba de fapte ilicite ale acestor persoane săvârşite cu vinovăţie sau din culpă. Victima sau terţul sunt coautori ai faptei prejudiciabile. Principalul autor al faptei prejudiciabile este ţinut să repare prejudiciul cauzat numai pentru partea pe care în mod direct a pricinuit-o.

Autorul sau autorii faptei ilicite nu ar putea răspunde solidar în cazul imposibilităţii identificării lor, deoarece:

• este vorba de identificarea contribuţiei fiecăruia la cauzarea prejudiciului,
• nu poate fi condamnat, chiar din dispoziţiile legii, cel care nu a contribuit deloc la cauzarea prejudiciului.

Art. 1352 Cod civil – „fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit”.

Aceeaşi regulă se aplică şi atunci când prejudiciul nu este cauzat numai de autorul faptei prejudiciabile, ci şi prin:

• cazul fortuit sau a forţei majore,
• fapta terţului pentru care autorul nu este ţinut să răspundă.

Proba vinovăţiei

Proba vinovăţiei cade în sarcina victimei şi, ca orice situaţie de fapt, se poate face cu orice mijloace de probă.

Culpa, a doua formă a vinovăţiei, trebuie probată de victimă, fiind îndeplinită condiţia cerută pentru angajarea răspunderii civile. Formele pe care le îmbracă culpa, uşoară sau gravă, nu au nicio relevanţă pentru răspunderea autorului faptei ilicite prejudiciabile, reparaţia, ca regulă generală, trebuind să fie integrală.

Raspunderea solidară

Autorul sau autorii faptei ilicite nu ar putea răspunde solidar în cazul imposibilităţii identificării lor, deoarece:

• trebuie identificată contribuţia fiecăruia la cauzarea prejudiciului,
• nu poate fi condamnat cel care nu a contribuit deloc la cauzarea prejudiciului.

Răspunde solidar cu autorul faptei:

• cel care a îndemnat sau determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu ori
• cel care l-a ajută pe altul, în orice fel, să pricinuiască un prejudiciu
• cel care cu bună ştiinţă a tăinuit bunurile ce proveneau dintr-o faptă ilicită
• cel care a tras foloase din prejudicierea altuia

În toate cazurile enumerate în art.1369 Cod civil, lipseşte raportul de cauzalitate între respectivele fapte imputabile şi prejudiciul pentru care ar trebui să răspundă solidar cu autorul acestuia. Legătura de cauzalitate trebuie să fie certă şi direct.