Autoritatea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor părinților până la majoratul sau emanciparea copilului, pentru a-i asigura educația, sănătatea, siguranța și dezvoltarea morală. Aceasta se exercită de părinți împreună și în mod egal.

Autoritatea părintească: modalități de exercitare, drepturile și obligațiile părinților

Autoritatea părintească reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care părinții le au față de copiii lor minori, atât în ceea ce privește persoana acestora, cât și bunurile lor. Potrivit Codului civil, autoritatea părintească se exercită, ca regulă, în comun și în mod egal de ambii părinți, indiferent dacă aceștia sunt căsătoriți, divorțați sau nu au fost niciodată căsătoriți.

Exercitarea autorității părintești trebuie să urmărească în permanență interesul superior al copilului, asigurarea condițiilor necesare dezvoltării sale fizice, psihice, intelectuale și morale, precum și respectarea drepturilor și libertăților acestuia.

Ce înseamnă autoritatea părintească potrivit Codului civil

Conform art. 483 din Codul civil, autoritatea părintească reprezintă ansamblul drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și care aparțin în mod egal ambilor părinți.

• Autoritatea părintească are un caracter complex, deoarece cuprinde atât drepturi, cât și obligații referitoare la:
  • creșterea, îngrijirea și supravegherea copilului;
  • asigurarea sănătății și dezvoltării sale fizice și psihice;
  • educația, învățătura și pregătirea profesională;
  • stabilirea locuinței copilului;
  • reprezentarea legală a minorului;
  • administrarea bunurilor copilului;
  • protejarea intereselor personale și patrimoniale ale acestuia.

Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectarea demnității și personalității sale. De asemenea, copilul trebuie implicat în deciziile care îl privesc, în funcție de vârsta și gradul său de maturitate. Potrivit art. 484 din Codul civil, autoritatea părintească se exercită până la data la care copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.

Care sunt principiile exercitării autorității părintești

• a) Egalitatea părinților – ambii părinți au drepturi și obligații egale față de copil, fără ca unul dintre aceștia să aibă, prin simplul fapt al statutului său familial, o poziție juridică superioară.
• b) Interesul superior al copilului – orice decizie referitoare la copil trebuie să urmărească protejarea sănătății, siguranței, educației, dezvoltării și echilibrului său emoțional.
• c) Responsabilitatea comună – ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea și educarea copilului, inclusiv atunci când nu mai locuiesc împreună.
• d) Respectarea opiniei copilului – copilul are dreptul de a-și exprima opinia în problemele care îl privesc. Opinia sa trebuie analizată în raport cu vârsta și maturitatea acestuia.
• e) Continuitatea relațiilor personale – părinții trebuie să protejeze relațiile copilului cu ambii părinți și să evite comportamentele care ar putea afecta dezvoltarea sa emoțională.

Trăsături caracteristice ale autorității părintești

a) Este instituția cu scopul de a proteja copilul minor

Necesitatea acestei protecții este consecința incapacității copilului minor. Funcția parentală este gratuită prin natura sa. Ea este supusă unui control judiciar.

b) Este o putere care aparține ambilor părinți

• este un ansamblu de drepturi și îndatoriri relaționale pentru tatăl și mamă.
• fiecărui drept recunoscut tatălui și mamei îi corespunde o îndatorire
• este un drept natural de a asigura protecția și educația minorului. Drepturile tatălui și ale mamei le preced pe cele ale societății. Aceștia nu își pierd funcția decât în caz de decădere din exercițiul drepturilor.

Terții cărora le poate fi încredințat minorul de către instanța de tutelă și de familie nu dispun decât de puteri restrânse. Părinții rămân titularii autorități părintești și cel puțin unul dintre ei își păstrează dreptul de a o exercita.

Modalitățile de exercitare a autorității părintești

Codul civil reglementează mai multe modalități de exercitare a autorității părintești, în funcție de situația familială și de împrejurările concrete ale fiecărui caz.

• Exercitarea autorității părintești cu privire la persoana și la bunurile copilului presupune îndeplinirea în mod cumulativ a două condiții:
  • Capacitatea deplină de exercițiu a părintelui
  • dublată de putința de a-și manifesta voința

a) Exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți

Potrivit art. 503 alin. (1) din Codul civil, părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. Aceasta reprezintă regula generală, aplicabilă atât părinților care locuiesc împreună, cât și celor divorțați, dacă instanța nu dispune altfel. Exercitarea în comun presupune participarea ambilor părinți la deciziile importante privind copilul. În cazul părinților care nu locuiesc împreună, art. 36 din Legea nr. 272/2004 prevede că deciziile importante se iau cu acordul ambilor părinți.

• Aceste decizii pot privi:
  • alegerea felului învățăturii sau a pregătirii profesionale;
  • tratamentele medicale complexe sau intervențiile chirurgicale;
  • stabilirea reședinței copilului;
  • administrarea bunurilor copilului.

În schimb, pentru actele curente privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, art. 503 alin. (2) din Codul civil instituie prezumția consimțământului celuilalt părinte, față de terții de bună-credință. Prin urmare, nu orice activitate cotidiană necesită acordul expres al ambilor părinți, însă deciziile importante trebuie luate potrivit regulilor legale.

b) Exercitarea autorității părintești după divorț

Divorțul părinților nu conduce automat la pierderea sau restrângerea autorității părintești a unuia dintre aceștia. Conform art. 397 din Codul civil, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, cu excepția situației în care instanța decide altfel.

• Instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, ținând seama de:
  • interesul superior al copilului;
  • concluziile raportului de anchetă psihosocială;
  • înțelegerea dintre părinți, dacă aceasta există și este conformă interesului copilului;
  • opinia copilului, în condițiile legii.

Este important de subliniat că exercitarea în comun a autorității părintești nu presupune în mod obligatoriu locuirea alternativă a copilului la ambii părinți. Locuința copilului se stabilește distinct, potrivit art. 400 din Codul civil, iar părintele separat de copil păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, conform art. 401.

În caz de divorț

• legea este cea care reglementează efectele divorțului cu privire la raporturile între părinți și copiii lor minori
• când divorțul este constatat pe cale administrativă sau prin procedura notarială, părinții trebuie să convină asupra exercitării autorității părintești de către ambii. Astfel ofițerul de stare civilă sau notarul poate să emită o dispoziție de respingere a cererii de divorț. Singurul care contează este interesul copilului.
  • Autoritatea părintească nu este intangibilă. Exercitarea ei este supusă controlului societății, în special al statului, prin organismele sale specializate.

Rolul statului este să ia măsurile necesare pentru a le asigura părinților:

• sprijin psiho-emoțional și
• sprijin financiar pentru a-și îndeplini responsabilitățile de creștere, îngrijire și educare a copilului.

c) Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Exercitarea exclusivă a autorității părintești reprezintă o excepție de la regula exercitării comune. Potrivit art. 398 din Codul civil, instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinți dacă există motive întemeiate și această măsură este justificată de interesul superior al copilului.

• Legea nr. 272/2004, la art. 36 alin. (7), enumeră situații care pot constitui motive întemeiate pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, printre care:
  • încălcarea gravă sau repetată a autorității părintești a celuilalt părinte;
  • alcoolismul; boala psihică; dependența de droguri;
  • violența față de copil sau față de celălalt părinte;
  • înstrăinarea părintească;
  • condamnările pentru anumite infracțiuni grave, precum traficul de persoane, traficul de droguri, infracțiunile privitoare la viața sexuală sau infracțiunile de violență;
  • imposibilitatea obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil;
  • orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar rezulta din exercitarea autorității părintești de către acel părinte.

Lista trebuie analizată în raport cu situația concretă și cu interesul superior al copilului. Simpla existență a unor neînțelegeri între părinți nu determină automat exercitarea exclusivă a autorității părintești. Potrivit art. 398 alin. (2) din Codul civil, părintele care nu exercită autoritatea părintească păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească dacă unul dintre părinți este:

1. decedat,
2. declarat mort prin hotărâre judecătorească
3. pus sub interdicție,
4. decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau
5. se găsește în neputința de a-și manifesta voința

Dacă ocrotirea minorului nu se poate realiza prin părinți, temporar sau definitiv, ori nu este în acord cu interesul superior al copilului, acesta va beneficia de măsuri alternative de protecție sub forma: tutelei, a dării în plasament sau a luării unei măsuri de protecție special.

• Beneficiarul drepturilor și îndatoririlor care intră în conținutul autorității părintești nu poate fi decât un copil. Poate beneficia de acest ansamblu de drepturi și îndatoriri doar o persoană care:
  • nu a împlinit 18 ani și
  • nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu

La momentul când minorul devine major ori dobândește capacitatea de exercițiu anticipată la 16 ani pentru motive temeinice, autoritatea părintească se stinge. Divorțul, anularea căsătoriei minorului mai înainte ca acesta să fi împlinit vârsta de 18 ani nu afectează capacitatea de exercițiu deplină dobândită prin încheierea căsătoriei, nici autoritatea părintească nu se va reactiva. Dacă se dovedește că la data încheierii căsătoriei nule sau anulate minorul a fost de rea-credință, nulitatea căsătoriei va reactiva și el va reveni la capacitatea de exercițiu restrânsă până la 18 ani.

d) Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte în situațiile prevăzute de lege

Art. 507 din Codul civil prevede situațiile în care autoritatea părintească este exercitată de un singur părinte, fără a fi necesară stabilirea acestei măsuri ca urmare a unui litigiu între părinți.

• Astfel, dacă unul dintre părinți:
  • este decedat;
  • a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească;
  • beneficiază de măsura tutelei speciale;
  • este decăzut din exercițiul drepturilor părintești;
  • se află, din orice motiv, în neputința de a-și exprima voința,
• celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Această reglementare urmărește asigurarea continuității protecției și reprezentării juridice a copilului.

e) Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

În situații excepționale, instanța de tutelă poate dispune plasamentul copilului la o rudă, la o altă familie sau persoană ori într-o instituție de ocrotire, în condițiile art. 399 din Codul civil și ale legislației speciale privind protecția copilului.

Persoanele sau instituțiile la care este plasat copilul exercită drepturile și îndatoririle referitoare la persoana acestuia, în limitele stabilite de lege și de hotărârea instanței. În ceea ce privește bunurile copilului, instanța stabilește dacă drepturile corespunzătoare se exercită în comun de părinți sau de către unul dintre aceștia.

Ceilalți membri ai familiei nu au drepturi de autoritate părintească.

• Art 17 alin 2 din Legea nr. 272/2004
• Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

• Se recunoaște dreptul copilului de a întreține relații personale cu rudele sale, precum și cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viața de familie:
  • în măsura în care acest lucru:
  • nu contravine interesului său superior,
  • nu lărgește sfera persoanelor titulare ale exercițiului autorității părintești,
  • părinții având o vocație exclusivă și opozabilă erga omnes în protejarea și reprezentarea intereselor minorului.

Drepturile și îndatoririle părintești care intră în conținutul autorității părintești, fiind drepturi personale nepatrimoniale, nu sunt transmisibile pe calea devoluțiunii legale sau testamentare. În cazul decesului ambilor părinți, exercițiul autorității părintești nu revine altor rude ci se va proceda la deschiderea tutelei. Legăturile privilegiate și primordiale ale copilului cu părinții săi nu separă copilul de restul familiei.

Este o funcție finalizată în interesul superior al copilului

• Drepturile și îndatoririle tatălui și ale mamei sunt legate de interesul superior al copilului. Interesul superior al copilului:
  • trebuie analizat în fiecare caz în parte
  • trebuie raportat la fiecare copil în parte
  • diferă în funcție de mai mulți factori, dar întotdeauna în limitele legii

Este de ordine publică

• Caracterul de ordine publică al autorității părintești este confirmat de dispozițiile care o reglementează ce au un caracter imperativ:
  • este valabil atât pentru părinți cât și pentru terți
  • părinții nu au dreptul să renunțe la exercitarea drepturilor lor sau să le delege unui terț decât în cazuri excepționale
  • părinții nu au dreptul ca printr-un act, contract sau un act de voință unilaterală:
    • să își extindă drepturile sau
    • să își restrângă îndatoririle
    • este în afara circuitului civil
• Este lovită de nulitate convenția prin care un părinte ar renunța la dreptul de a-l supraveghea sau vizita pe un minor.

Exercitarea autorității părintești în cazul copilului din afara căsătoriei

Potrivit art. 505 din Codul civil, în cazul copilului din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal dacă părinții conviețuiesc. Dacă părinții nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești este stabilit de instanța de tutelă, prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor referitoare la divorț.

Instanța analizează interesul superior al copilului și stabilește modalitatea de exercitare a drepturilor și obligațiilor părintești. De asemenea, instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației trebuie să se pronunțe și asupra modului de exercitare a autorității părintești.

Înțelegerea părinților privind exercitarea autorității părintești

Art. 506 din Codul civil permite părinților să încheie o înțelegere cu privire la exercitarea autorității părintești sau la luarea unei măsuri de protecție a copilului. Înțelegerea trebuie încuviințată de instanța de tutelă și poate produce efecte numai dacă respectă interesul superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie în condițiile prevăzute de lege. Părinții nu pot renunța pur și simplu la autoritatea părintească, întrucât aceasta reprezintă un ansamblu de drepturi și obligații instituite în primul rând pentru protecția copilului.

Ce se întâmplă când părinții nu se înțeleg

Atunci când părinții nu ajung la un acord privind exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, neînțelegerile sunt soluționate de instanța de tutelă. Conform art. 486 din Codul civil, instanța hotărăște în funcție de interesul superior al copilului, după ascultarea părinților și luarea în considerare a concluziilor raportului de anchetă psihosocială.

• În soluționarea cauzei, instanța poate analiza:
  • condițiile de locuit și mediul familial;
  • disponibilitatea fiecărui părinte de a se implica în creșterea copilului;
  • relația afectivă dintre copil și fiecare părinte;
  • stabilitatea mediului în care trăiește copilul;
  • eventualele situații de abuz, violență sau neglijare;
  • capacitatea părinților de a coopera în luarea deciziilor importante.
• Hotărârea trebuie să urmărească protejarea drepturilor copilului, nu sancționarea unuia dintre părinți pentru conflictele dintre adulți.

Dreptul copilului de a fi ascultat

Opinia copilului reprezintă un element important în toate procedurile care îl privesc. Potrivit art. 29 din Legea nr. 272/2004, copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra problemelor care îl privesc.

Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în procedurile judiciare sau administrative care îl privesc. Copilul care nu a împlinit această vârstă poate fi ascultat dacă autoritatea competentă apreciază că acest lucru este necesar. Opinia copilului nu reprezintă în mod automat decizia finală, însă trebuie analizată și valorificată în raport cu vârsta și gradul său de maturitate.

Modificarea măsurilor privind exercitarea autorității părintești

Măsurile dispuse de instanță cu privire la raporturile dintre părinți și copii nu sunt întotdeauna definitive din perspectiva situației de fapt. Potrivit art. 403 din Codul civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile privitoare la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unei alte persoane îndreptățite, în condițiile legii.

• Modificarea poate privi, după caz:
  • exercitarea autorității părintești;
  • stabilirea locuinței copilului;
  • programul de legături personale;
  • contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare.
• Scopul procedurii este adaptarea măsurilor la noile împrejurări, cu respectarea interesului superior al copilului.

Răspunderea părinților

Este angajată fie pentru neîndeplinirea îndatoririlor față de persoana copilului minor, fie față de bunurile acestuia.

Răspunderea civilă este angajată

1. pentru fapta ilicită a minorului
2. pentru fapta sa proprie când nu și-au îndeplinit îndatoririle cu privire la administrarea bunurilor minorului, reprezentarea acestuia, încuviințarea actelor minorului peste 14 ani. Părinții sunt solidar răspunzători față de terți, de daunele cauzate de copii lor minori ca locuiesc cu ei.

Răspunderea potrivit dreptului familiei

• Este decăderea din exercitarea drepturilor părintești pe cei care compromit siguranța, sănătatea ori comportamentul copilului:
  • prin rele tratamente sau
  • prin exemple periculoase,
  • prin lipsa acordării de îngrijiri sau de sfaturi, compromit siguranța, sănătatea

Răspunderea penală

Interzicerea totală sau parțială a exercitării drepturilor părintești – pentru părinții care devin nedemni în exercitarea autorității părintești. Când sunt condamnați ca autori, coautori, complici, instigator la o infracțiune comisia asupra persoanei copilului lor sau de către copilul lor. Retragerea poate fi parțială sau totală.

Cadrul legal aplicabil autorității părintești

• Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, art. 483–512, referitoare la autoritatea părintească;
• Codul civil, art. 396–404, efectele divorțului asupra raporturilor dintre părinți și copiii minori;
• Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în special dispozițiile referitoare la interesul superior al copilului, responsabilitatea părinților și dreptul copilului de a fi ascultat.

Aceste reglementări trebuie interpretate împreună, astfel încât exercitarea autorității părintești să asigure protecția efectivă a drepturilor și intereselor copilului.

Întrebări frecvente despre autoritatea părintească

1. Cine exercită autoritatea părintească după divorț?

Ca regulă, ambii părinți exercită în comun și în mod egal autoritatea părintească și după divorț. Exercitarea exclusivă de către unul dintre părinți poate fi dispusă de instanță numai dacă există motive întemeiate și măsura corespunde interesului superior al copilului.

2. Autoritatea părintească este același lucru cu locuința copilului?

Nu. Autoritatea părintească privește drepturile și obligațiile părinților față de copil, în timp ce locuința copilului stabilește locul în care acesta locuiește în mod statornic. Cele două aspecte sunt distincte din punct de vedere juridic.

3. Când poate instanța să acorde autoritatea părintească exclusivă?

Instanța poate dispune exercitarea exclusivă atunci când există motive întemeiate, precum violența, dependența de droguri, alcoolismul, înstrăinarea părintească sau imposibilitatea obiectivă de colaborare, dacă măsura este justificată de interesul superior al copilului.

4. Poate copilul să aleagă singur părintele cu care dorește să locuiască?

Copilul are dreptul să își exprime opinia, iar aceasta trebuie luată în considerare în funcție de vârstă și maturitate. Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie în condițiile legii, însă alegerea exprimată de copil nu înlocuiește automat aprecierea instanței.

5. Se poate modifica ulterior hotărârea privind autoritatea părintească?

Da. Dacă împrejurările avute în vedere la pronunțarea hotărârii se schimbă, instanța poate modifica măsurile privind copilul, potrivit art. 403 din Codul civil.